Durerea, definită ca o experienţa senzorială şi emoţională dezagreabilă
are un caracter multifactorial şi pluridimensional. Această abordare justifică
importanţa din ce în ce mai mare acordată programelor de luptă contra
durerii în general.Durerea se manifesta sub diferite forme de intensitate si intindere variabile. Durerea este asociata cu leziuni tisulare, reale sau potentiale, sau descrisa ca si cum aceste leziuni exista. Ea este provocata, de cele mai multe ori, de excitarea receptorilor denumiti in mod obisnuit nociceptori (terminatii nervoase sensibile la stimulii durerosi), care se afla, in principal, in piele si, intr-o mai mica masura, in vase, mucoase, oase si tendoane. Organele interne contin mai putini astfel de receptori.
TIPURI DE DURERE:
– O durere se defineste dupa:
– sediul ei, dupa tipul ei:
– difuz sau localizat,
– dupa intensitatea ei,
– dupa periodicitatea si caracterul ei durerea poate fi :
– pulsatila,
– batanta,
-zvacnitoare (zvacniturile sunt caracteristice unei inflamatii),
-ca un fulger (atingere nervoasa),
– poate avea o natura de crampa (atingere musculara) sau de colica (atingere viscerala).
– In unele cazuri, durerea este resimtita intr-o alta parte a corpului decat cea in care se afla zona lezata sau traumatizata; atunci se vorbeste de durere iradiata.
-Un alt tip de durere se refera la membrul fantoma; ea este resimtita de aproximativ 65% dintre amputati.
MANIFESTAREA DURERII:
– O durere acuta se manifesta cu ocazia unei leziuni tisulare si are ca rol esential prevenirea individului asupra unei disfunctii a organismului sau. Ea este asociata cu palpitatii, cu o crestere a presiunii arteriale, a nivelurilor unor hormoni (cortizol, catecolamine) si a frecventei ventilatiei (miscarea aerului in plamani).
– O durere cronica este o durere persistenta mai mult de o luna peste timpul obisnuit in cazul unei boli acute, ori dupa timpul socotit dupa ce a survenit o vindecare sau chiar poate fi o durere asociata unei boli cronice.
INTENSITATEA DURERII :
Intensitatea durerii a fost impartita in 10 grade, de la lipsa durerii si pana la durerea chinuitoare, insuportabila:
0 – Fara durere, relaxare, expresie calma
1-2 – Durere minima, usor stresat, expresie tensionata
3-4 – Durere usoara, miscari retinute, grimaze
5-6 – Durere moderata, gemete, agitatie
7-8 – Durere severa, tipete
9-10 – Durere chinuitoare, tipete, agitatie
OBIECTIVE:
– ameliorarea durerii
– promovarea vindecarii tesuturilor suferine
– miorelaxarea regionala
– revenirea la mobilitatea avuta anterior
– educarea pacientului in vederea prevenirii instalarii altor episoade
PROFILAXIE:
Lupta impotriva durerii reprezinta una dintre prioritatile medicinei. In afara tratamentului cauzei, tratamentul consta, in general, in administrarea de :
– analgezice nenarcotice (aspirina, paracetamol, ) pentru durerile usoare sau moderate care nu a mai fost tratata anterior,
– de antiinflamatoare nesteroidiene pentru durerile medii,
– de analgezice narcotice (inrudite cu morfina) pentru durerile mari.
Tratamentul durerilor cronice rebele poate, de asemenea, sa faca apel la injectarea locala de opiacee, prin cateter epidural sau intradural pentru maduva si intravascular pentru creier, prin intermediul unui rezervor subcutanat, unde este injectat produsul, sau al unei pompe de infuzie reglabila la comanda.
Tratamentele nemedicamentoase precum :
– crioterapia (aplicarea frigului),
– masaje,
– acupunctura,
– electroterapie,
– interventiile de neurochirurgie care vizeaza intreruperea cailor sensibilitatii (de exemplu, termocoagularea ganglionului lui Gasser in nevralgiile rebele de trigemen) pot fi, de asemenea, folosite.
INSTITUIREA UNEI TERAPII ANALGETICE EFICIENTE:
-obiective:
-ameliorarea confortului şi a calităţii îngrijirii pacientului,
– facilitarea recuperării complete,
– reducerea morbidităţii postoperatorii asigurând astfel o externare mai rapidă.
ATRIBUTIILE ASISTENTEI:
Atribuţiile asistentei în cadrul acestor programe nu se limitează la administrarea tratamentului prescris ci vizează o misiune mult mai largă:
– recunoaşterea durerii şi a repercusiunilor acesteia precum şi a bazelor neurofiziologice,
– cunoaşterea principiilor de tratament, a metodelor terapeutice şi de evaluare şi aplicarea lor sistematică,
– supravegherea eficacităţii tratamentului şi a apariţiei de efecte secundare,
-asigurarea suportului psihologic pentru pacient şi familie.
Psihoeducația se referă la intervenția terapeutică bazată pe dovezi, adresată pacienților si familiei acestora, menită să le ofere acestora informațiile și suportul necesar pentru a înțelege și a face față unei boli mentale. Psihoeducația oferită pacienților și familiei acestora, ar trebui să le etaleze acestora variante de rezolvare a anumitor probleme, variante de comunicare eficientă și resursele de a crea un mediu suportiv și empatic pentru pacient.
Informațiile oferite pacientului cu privire la afecțiunile acestuia, precum și o mai bună cunoaștere a posibilelor simptome și a efectelor acestora asupra vieții sociale, personale și profesionale, reprezintă o etapă esențială a facilitării dezvoltării unei abilități de a face față provocărilor ce vor urma. Familia și suportul acesteia reprezintă, în cele mai multe cazuri, o garanție cu privire la aderența terapeutică a pacientului precum și un bun indicator al recăderilor.
Psihoeducația este cea care crește aderența terapeutică, concept foarte dezbătut în psihiatria prezentului. Aderența terapeutică poate fi scazută prin:
Pricipalele obiective ale psihoeducației sunt:
Putem vorbi despre psihoeducație ca fiind o modalitate preventivă, deși ea cuprinde și aspecte curative și de reabilitare. Psihoeducația poate fi organizată ca activitate separată – acest lucru este valabil în primul rând pentru toate formele de psihoeducație pentru persoane care (încă) nu au cerut în mod explicit ajutor și/sau în cazul activităților preventive. Ea este o componentă necesară, indisolubilă, a psihoterapiei.
Nu este recomandabil să disociem această psihoeducație de programul de tratament. Psihoeducația nu înlocuiește terapiile existente, ea este doar o completare a lor sau le oferă sprijin. De asemenea, este important de reținut că în cele mai multe cazuri psihoeducația nu este suficientă pentru tratarea tulburărilor, dar – pe lângă medicație – ea constituie o parte esențială din procesul de tratament.
Psihoeducația este bine să constituie un aspect „obligatoriu” al tratamentului în patologia psihotică, alături de componenta farmacologică și de alte intervenții psihoterapeutice. Un program psihoeducativ poate constitui o pregătire ideală pentru ceea ce urmează după internare. Atâta timp cât există suprapuneri între psihoeducație și psihoterapia de grup, modalitatea de grup este la fel de eficientă ca și cea individuală (Van der Stel, 2002).
Psihoeducația se desfășoară sub forma unor sesiuni de aproximativ o oră fiecare și în grupuri de maxim 10 persoane. Se poate desfășura cu grupuri de pacienți cu același diagnostic de boală sau nu, sau cu familile persoanelor cu probleme psihice. Sesiunile sunt structurate astfel încât să permită un grad crescut de interactivitate și răspunsuri personalizate. Cursul va fi susținut de către o echipă completă formată din: medic psihiatru și psiholog clinician.
Temele sesiunilor sunt alese de echipă și se referă la:
Acestea sunt câteva teme de discuție care se pot stabilii cu privire la ședințele de psihoeducație.
Rezultatele obținute de către psihoeducație sunt următoarele:
Psihoeducația este cea care asigură o mai bună aderență terapeutică, evitând practic recăderile și scăzând numărul de internări.
